(fragment)

Zece ani de însemnări – smulse iarăși dintr-un noian de note (zeci de caiete) – care, ca și celelalte, au fost făcute uneori în pripă, uneori contra cronometru, majoritatea în miez de noapte, înainte de a mă culca, sfâșiat de dorința de a fi cât mai repede lângă iubita mea Sara, sau uneori la primele ceasuri ale dimineții, pe genunchi, pe un colț de masă în bucătărie, în cabina de la teatru, ascuns în culise, în camere de hotel în timpul turneelor, în autobuze, în tren, în avion, mai tot timpul pe furiș, dar tot timpul cu gândul că odată și odată vor vedea lumina tiparului. Am vrut să fie niște pagini simple, în care să nu existe altceva decât ceea ce am văzut, am trăit și am consemnat... despuiat de orice artificiu și zorzoane. Cer umil iertare tuturor pentru posibilele inexactități care, dacă s-au produs, au fost din cauză că așa le-am receptat. De asemenea, cer iertare, mai ales, acelora cărora pe parcursul notațiilor le-am reprodus în „extenso” replicile, atitudinile şi luările de cuvânt din tot cuprinsul volumului (la cei care mai trăiesc și chiar la cei care nu mai sunt). Am făcut asta dintr-o dorință aproape egoistă, aceea de ai mai auzi încă o dată pe toți colegii mei, în mijlocul cărora am trăit și cu care de multe ori am râs, am plâns, m-am certat, m-am bucurat. Am vrut să-i mai aud, ca într-un vis, pe cei care mi-au fost apropiați și contemporani, chiar dacă uneori am scris mai dur despre unii.