Cuvânt înainte

Adeseori, când încercăm să traducem experiența directă a spectacolului în cuvinte, ne confruntăm cu fenomenul lost in translation. Când un spectacol de teatru sau operă e filmat și înregistrat pentru a fi proiectat pe ecran, „traducerea” de la scenă la ecran suferă, pentru că relația dintre actor și spectator nu are loc în momentul prezent, ci se obține prin mijloace mecanice, prin tehnologie. Beneficiul de a urmări, totuși, pe ecran anumite detalii de joc, ori imagini gros-plan, care de la distanța în sală nu se percep, e totuși nesemnificativ comparat cu cercul energetic creat când simțim împreună pulsul vieții vibrând în același timp. De aceea, regizori ca Lev Dodin și alții refuză categoric filmarea spectacolelor pe același vechi principiu, conform căruia prin traducere se pierde ceva. Principiu cu care am fost de acord, cu diferența că din tinerețe, când nu exista video, mi-ar fi plăcut să am înregistrate primele mele montări, cu caracter pur documentar, de studiu. Când a devenit posibil, am colecționat toate înregistrările producțiilor, din teatru sau operă, unele extrem de profesionist filmate high-tech, cu multiple camere, pentru a fi promovate pe canale TV sau comercializate ca DVD. Altele, filmate la repetiții de mine, cu telefonul sau o cameră împrumutată, imagini neclare și mișcate, luate de un diletant cu o mână tremurândă. Zeci de cutii cu aceste casete au fost transportate din biroul meu de profesor la Columbia University, când m-am retras din activitate, tocmai la Craiova. De ce acolo? Pentru că prietenul meu, academicianul Basarab Nicolescu, mă anunțase entuziast că Lucian Dindirică, directorul Muzeului Exilului Românesc, nou înființat, ar dori ca arhiva mea să poată fi consultată de publicul interesat din România. Arhiva a stat la baza cărții scrisă de Andreea Nanu. Citisem, cu precădere în Revista 22, o serie de cronici ale autoarei despre diverse montări, printre care și ale mele. Nu o cunoșteam, dar am devenit interesat de felul în care scria. Mi-a plăcut, pentru că scria cu suflet! Atenția la pulsul inimii unui spectacol se întâlnește rar în cronici referitoare la teatrul de azi. Din păcate, azi nimic nu mai poate scăpa ideologiei, domină tendința spre o critică acidă, nemiloasă a tot ce există, sau mai pe șleau, care nu corespunde principiilor corectitudinii politice, vechea formă reînnoită a stângismului cultural. E același curent negativ, aceeași molimă ce se manifestă în tot, de la politică la artă. Însă Andreea Nanu scrie din iubire pentru teatru și artiști, pentru prietenii ei. Flatat și motivat de interesul Andreei Nanu pentru munca mea, știind că a scris deja un număr semnificativ de cronici despre spectacolele mele, din teatru și operă, i-am propus să le adune într-un volum. Ideea s-a conturat prin tenacitatea autoarei și, susținută de dialogul nostru, a crescut. Câteva spectacole le-a văzut pe scenă recent, majoritatea le-a vizionat cu ajutorul Muzeului Exilului din Craiova, care i-a pus la dispoziție arhiva mea. Am reflectat, pe parcurs, la scopul cărții și la ecoul pe care l-ar putea avea. Oare ar fi o idee bună? Pe cine ar putea interesa o astfel de carte despre spectacole care nu mai există? Da, știm că teatrul se întâmplă în prezent. Cum și clipa de acum moare în clipa următoare, ce a fost ieri nu mai are nici o relevanță, în afară de una muzeistică. Fac o confesiune: când montez un spectaol nou sper să fie ca o bătaie de clopot. Când, într-o slujbă, clopotele bisericii bat, reprezintă ce anume? O abatere din obișnuit. O schimbare de stare. Clopotele ne trezesc ca să ne amintească de miracolul că suntem vii. Știu că în montările mele nu reușesc decât rareori să fac să sune clopotul. Dar după un timp, după ce spectacolul nu mai este, clopotul ruginește și sunetul dispare. La fel spectacolele… cele de ieri, azi sunt moarte. Însă Andreea Nanu mi-a argumentat unul din motivele pentru care o astfel de carte ar merita să fie scrisă: „nu e firesc să nu existe până la ora aceasta nici o carte despre Andrei Șerban, în România”. Într-adevăr, singura lucrare de specialitate publicată în țară a fost traducerea volumului lui Ed Menta, Lumea magică din spatele cortinei, apărut cu ani în urmă în Statele Unite. Citesc cu bucurie ce se scrie despre ceilalți. Mă atrage însă ideea lui Marcel Duchamps, a unei reprezentații în care toate numele artiștilor sunt omise. Am putea să ne lăsăm inspirați de anonimitatea celor care au clădit catedrala din Chartres sau piramidele egiptene? Cum arta pură nu servește nici unui scop material, acțiunea artei, după Duchamps, e transformarea ființei. El definea arta printr-un verb: „a lucra”. Dacă am putea să lucrăm împreună liberi de egoism, nu ne-ar păsa dacă numele este sau nu subliniat. Venind din afara breslei, făcând o muncă de cercetare uriașă care i-a luat aproape un an, studiind în amănunt înregistrări cu spectacolele de teatru și operă pe care le-am montat în diferite țări și continente, parcurgând toate etapele carierei mele, Andreea Nanu m-a făcut să înțeleg că „miza cărții nu e doar personală, ci e despre șansa de a trezi o conștiință culturală, în care spectacolele acestea trebuie să aibă un loc, nu atunci, ci acum, în prezent. Iar cartea trebuie să servească acest scop”. A rămas adâncită zile și nopți în fața ecranului, ca să înțeleagă atmosfera fiecărei montări, ca să ne comunice emoția lor vie în eseurile din acest volum. Așadar, cartea de față nu se adresează neapărat breslei teatrale, ci direct publicului larg, care e constant interesat de lucrul pe care l-am făcut și continui să îl fac. Și pentru tinerii care poate vor fi inspirați să urmărească exemplul unei cariere neobișnuite. Oricare ar fi viitorul cărții, îi susțin încrederea și munca, fiindcă cred că aceastea merită onorate. Ce poate fi mai departe? Dacă prin sensibilitatea, imaginația și inteligența emoției care o caracterizează, Andreea Nanu a putut să readucă la viață aceste montări, dacă a reușit, privindu-le, să gândească și să simtă simultan ceea ce percepe, aceste spectacole vor putea să „evadeze” din Muzeul Exilului, unde sunt păstrate, ca să ne comunice o vibrație nouă. … Pentru copertă, autoarea a ales, din ceea ce îi propusesem, un portret pe care mi l-a făcut tatăl meu, cunoscutul fotograf George Șerban. Emoția cu care tânărul ce eram privește în obiectiv exprimă tot ceea ce visam la vârsta fragedă: infinitul… marea, libertatea… El a captat-o. Ce fotograf extraordinar a fost George Șerban! E o poză foarte specială, și pentru că diferă mult de cele care circulă pe internet; în loc de imensitatea luminoasă a mării, acum mă aflu în săli întunecate de repetiții, în loc de zâmbet relaxat plin de speranțe, am o încordare tensionată și incertă. Nimeni nu m-a surprins mai bine decât tatăl meu. Datorită lui, pe copertă, mă recunosc: sunt eu însumi… Dar cine sunt? Și ce mai poate însemna teatrul meu astăzi? Autoarea mi-a răspuns, prin replica unui personaj shakespearian, Orlando din Cum vă place, care mi-a inspirat una dintre cele mai îndrăgite montări din tinerețe: „Eternitatea. Și încă o zi”. Andrei Șerban