Cu moş Alexa aveam să împart celula multă vreme. De la el am aflat, chiar în prima zi, că mă aflu în arestul Ministerului de Interne de pe strada Uranus, la doi paşi de biserica Mihai Vodă şi de Arhivele Statului, şi că nimeni nu scapă din ghearele Securităţii necondamnat. — Dar sunt nevinovat, am zis eu. — Mai ales nevinovaţii nu scapă. — Ce condamnare ai? întreba gardianul. — Zece ani, răspundea condamnatul. — Da’ ce-ai făcut? — N-am făcut nimic. — Minţi, banditule, dacă nu făceai nimic, îţi dădeau trei. În sistemul de represiune care a stăpânit România mai mult de patruzeci de ani, există o categorie de slujbaşi ce s-a acoperit de-a pururi de ruşine. În ea s-a întâlnit corupţia magistratului civil cu brutalitatea soldatului. Din această acuplare morbidă s-a născut mercenarul de tip nou: judecătorul militar. Dacă securistul de rând urmăreşte, păzeşte şi, la nevoie, ucide oameni nevinovaţi, dacă anchetatorul smulge prin tortură mărturii mincinoase, dacă procurorul (şi el militar) lansează acuzaţii delirante, toţi aceştia pot avea sentimentul că îşi fac datoria. Însă judecătorul nu are scuză. Ţinut să împartă dreptatea, el a dat cele mai aberante sentinţe din istoria justiţiei române. Potrivit statisticilor, pierderile României în cel de-Al Doilea Război Mondial au depăşit 300.000 de morţi: 147.000 pe frontul de răsărit, 167.000 pe cel din apus. Pe timp de pace, au avut de suferit, din motive politice, peste 2.000.000 de persoane: reţinuţi, anchetaţi, condamnaţi prin sentinţe judecătoreşti, condamnaţi administrativ, internaţi în colonii de muncă sau în clinici psihiatrice, deportaţi. Dintre acestea, au pierit în celule sau în lagăre de exterminare cam 300.000.