La douăzeci de ani distanță, doi scriitori români, care au ales Franța drept țara exilului și au adoptat limba franceză, au avut o soartă similară din motive aproape identice. Când, entuziasmat de aventura sovietică, Panait Istrati întreprinde cu fervoare aproape religioasă o călătorie în URSS, în compania „fratelui său” Nikos Kazantzakis, el se angajează în cauză. Dar confruntat cu minciunile propagandei și răutățile birocrației, dezamăgirea crește și, spre deosebire de prietenul său grec, autorul lucrării Kyra Kyralina nu poate rezolva divorțul dintre vis și realitatea pe care a descoperit-o la fața locului. Întorcându-se la Paris, temându-se că și-a pierdut credința în oameni, după ce a observat că toate speranțele, pe care acest fiu al unui haiduc le-a pus în regimul sovietic, s-au prăbușit, el nu are altă opțiune decât să spună această poveste. Să arate ce a văzut. În ciuda presiunilor anturajului său care îl îndeamnă să nu facă nimic, inclusiv Romain Rolland care îl roagă să nu publice nimic, Istrati decide, cu riscul, după cum a spus, să spargă vasele, să scrie povestea acestei călătorii în care a descoperit reversul peisajului Potemkin, care găsește atât de mulți susținători în Franța. Când a apărut Spre altă flacără, în 1929, Istrati a fost literalmente „dezlegat”. După cum scrie biograful lui, Monique Jutrin: „Reacțiile presei nu au întârziat să apară. Stânga îl numește pe Istrati un „anarhist dur”, un „burghez romantic”, „vândut Siguranței române”. Ziarele de dreapta îi reproșează lipsa de fermitate a criticilor. [...] Spre altă flacără îi aduce o imensă ostilitate. […] Presa comunistă se dezlănțuie […]. Se crează un gol în jurul lui”. Într-un context similar, cu aproximativ aceiași actori, aceeași virulență și aceleași acuzații, cu același rezultat, va fi ostracizat compatriotul și urmașul lui Panait Istrati: Virgil Gheorghiu. Exact la douăzeci de ani după Spre altă flacără, un tânăr scriitor român de treizeci de ani, intrat ilegal în Franța cu câteva luni mai devreme, publică, prin intermediul lui Mircea Eliade, care îl vede ca pe o oportunitate de a promova diaspora românească exilată la Paris – dar Gheorghiu va fi mereu în marginea acestor personalități ale exilului românesc imortalizate prin fotografia trio-ului Eliade-Cioran-Ionesco, din Piața Furstenberg – romanul său, Ora 25. Cartea a avut un succes imens, ceea ce a transformat-o într-unul dintre cele mai mari best-seller-uri din perioada imediat postbelică. Peste noapte, săracul și nerecunoscutul Gheorghiu devine scriitorul despre care vorbește toată lumea. Albert Camus este primul care se ocupă de promovarea lui. Gabriel Marcel, o mare figură intelectuală a timpului său, i-a scris prefața. Astăzi este dificil să analizăm impactul pe care l-a avut lucrarea lui în acea vreme. Dar trei ani mai târziu, la lansarea noului său roman, La Seconde Chance, care nu reflectă o scădere a calității literare sau o slăbire a sferei sale generale, ci dimpotrivă, asistăm la o inversare brutală și violentă a opiniei. Biograful său, Amaury d'Esneval, scrie: „Pentru Virgil, a venit unul dintre cele mai grele momente din cariera sa. Editorul său, care-i rămâne cel mai bun sprijin, este surprins. Ziarele de stânga, presa burgheză și presa clericală sunt pornite împotriva unui scriitor, nu am văzut niciodată o asemenea revoltă de masă. [...] Confruntat cu astfel de reacții grosiere în masă, Gheorghiu își dă seama că timpul pentru flori a trecut. Tratat fără menajamente, are sentimentul că e urmărit de o haită de câini. Peste noapte, presa inventează cele mai grave calomnii despre el. I se aruncă gunoaie în față. I se rup cărțile, i se înapoiază – cu injurii – autografele. Devine foarte nefericit”. 

Este ceea ce s-a numit „afacerea Gheorghiu”. Când efectele secundare se vor estompa, detractorii lui Gheorghiu îi vor reproșa că este ceea ce Vladimir Volkoff a numit un „trêtre” – apelativ format din cuvintele franțuzești „preot” și „trădător”, pentru a desemna acești spioni KGB care sunt hirotoniți preoți prin infiltrarea în Bisericile Ortodoxe din exil – să fie agent dublu sub numele de Ovidiu, în numele Securității. Tenace, implacabile, aceste acuzații vor avea viață lungă, întrucât toate necrologurile lui Virgil Gheorghiu în 1992 le vor repeta în unanimitate, fără să se obosească să le verifice veridicitatea. Chiar și azi, rămâne o personalitate suspectă sau, în cel mai bun caz, ambiguă, această judecată pripită ajungând deseori să distrugă orice apreciere strict literară a operei sale. Așa cum a scris el însuși în pagini vibrante, el poartă semnul infamiei. La originea acestei duble acuzații a lui Virgil Gheorghiu, mai întâi ca antisemit și apoi ca agent dublu, este probabil aceeași persoană, care a fost cel puțin o actantă eficientă: Monica Lovinescu, a cărei rezistență și curaj în fața lui Ceaușescu nu trebuie demonstrate. Chiar și în memoriile sale, La apa Vavilonului, publicate la aproape zece ani de la moartea lui Gheorghiu, Monica Lovinescu îl va urmări cu răzbunarea ei, dedicându-i pagini de o mare violență, dublate de dispreț. Cum putem explica faptul că o astfel de ură n-a dispărut în timp? Trebuie să credem că disputa dintre scriitor și cea care i-a fost prima traducătoare, sub numele de Monique Saint-Côme, a fost de natură personală, mai mult decât politică. Întradevăr, în fața succesului Orei 25, Monica Lovinescu, care fusese plătită pentru traducere, îi ceruse „bucata de tort”, pe care Gheorghiu i-o refuzase. Se poate judeca acest refuz ca fiind inelegant. A urmat un proces pe care Monica Lovinescu l-a pierdut, fiind obligată să plătească dauneinterese și cheltuieli de judecată. Acesta este, fără îndoială, punctul de plecare al acestei vrăjmășii profunde și virulente care va dura jumătate de secol. Împreună cu partenerul ei de viață, Virgil Ierunca, totuși, opozanți acerbi ai comunismului, au trimis revistei Lettres Françaises extrase dintr-un raport de război al tânărului Gheorghiu, care, scoase din context, au făcut din el un antisemit patentat. Nu a fost nevoie de mai mult pentru ca ziarul condus de Aragon, care își datora supraviețuirea editorială doar subvențiilor de la Moscova, să lanseze o campanie aprigă împotriva lui Gheorghiu sub semnătura lui Francis Crémieux. La patru ani după răsunătoarea afacere Kravchenko, se vor regăsi în afacerea Gheorghiu aceleași organe, aceiași actori, aceleași proceduri și aceleași argumente. Pentru Virgil Gheorghiu, prejudiciul este făcut durabil. Va rămâne un scriitor suspect toată viața. După ani de la moartea sa, placa memorială care fusese instalată la intrarea locuinței sale de pe strada de Siam va fi murdărită în mod regulat cu inscripții acuzatoare și svastice, într-o asemenea măsură, încât ceilalți locuitori ai acestei clădiri confortabile din arondismentul al XVI-lea din Paris, au solicitat și au obținut să fie retrasă. Lucrarea dezastruoasă și datorată în întregime Alexandrei Laignel-Lavastine care a făcut, de facto, din intelectualii români exilați la Paris foști membri ai Gărzii de Fier și antisemiți dovediți, nu a contribuit la stigmatizarea persoanei lui Gheorghiu, dar l-a afectat indirect, de vreme ce era contemporan și compatriot al unui trio celebru din Piața Furstenberg. Este dificilă evaluarea acestei aventuri și a repercusiunilor ei. Nici o cercetare, nici o lucrare serioasă nu i-a fost dedicată până acum. În aceasta rezidă, în fapt, importanța lucrării pe care o datorăm lui Iuliu-Marius Morariu. Un număr restrâns de persoane s-au aplecat asupra ei, fără a face din ea tema centrală a investigației lor. Emilia Nicolescu-Malgras, care a fost prima ce a dedicat o teză operei lui Virgil Gheorghiu, în 1997, a oferit elemente de reflectare prețioase cititorilor care nu vorbeau limba română și a demontat acuzațiile false cărora scriitorul le fusese victimă cu aproape o jumătate de secol mai devreme. Virulența extremă, limitată uneori la vulgaritate, murdară în formă, a celor trei pagini dedicate de Monica Lovinescu acestui episod dureros din viața ei, în amintirile sale, tinde să-i discrediteze cuvintele, care totuși merită să fie ascultate și luate în considerare, deoarece ea este un martor de primă mână și deopotrivă actant al cazului despre care a depus mărturie. În scurta sa biografie dedicată lui Gheorghiu, Amaury d'Esneval este prea entuziast în apărarea sa, fără a oferi argumente solide și noi care să o susțină. Florin Țurcanu, în remarcabila sa biografie dedicată lui Mircea Eliade, are câteva paragrafe despre această aventură în care marele scriitor al religiilor era actor de la distanță. În ceea ce privește opera Alexandrei Laignel-Lavastine, capabilă să falsifice date și citate pentru a-și servi scopul, nu este posibil să i se acorde nici cel mai mic credit. Și Gheorghiu? Când a publicat primul volum al Memoriilor sale în 1986, a anunțat că acestea vor fi șapte. Vai! Când a murit, a lăsat manuscrisul celui de-al doilea, care s-a încheiat cu descrierea poveștii Orei 25 și a sosirii clandestine în Franța. Nu putem decât să regretăm că nu a avut timp să dea versiunea sa a faptelor, despre care există, totuși, o versiune fictivă în Omul care călătorea singur, publicată la un an după campania orchestrată de Lettres Françaises. Iuliu-Marius Morariu este primul care a scris mai multe articole pe această temă, diversificând noi abordări și piste, conform descoperirilor și lecturilor sale. Contribuția sa este cu atât mai importantă, cu cât aruncă o lumină complet nouă și justificată asupra unui caz ale cărui izvoare sunt mult mai complexe decât și-ar fi dorit adversarii și apărătorii lui Gheorghiu. Iuliu-Marius Morariu a efectuat o investigație în sensul sebaldian al termenului. La fel ca autorul lui Vertiges, a adunat elemente, le-a confruntat, le-a urmat împletirea, pentru a ajunge la concluzii care nu pretind a fi definitive și peremptorii, dar care oferă cititorului cea mai bună înțelegere, până în prezent, a „afacerii Gheorghiu”. El este, astfel, primul care a citit și a studiat, fără cea mai mică omisiune, dosarul pe care Securitatea îl „dedicase” scriitorului român. Cu tot respectul pentru cei care au dorit să-l vadă ca pe un agent dublu și pentru cei care au reușit să-i supraestimeze rolul în rezistența la regimul Ceaușescu, aceste arhive nu conțin o revelație răsunătoare și tocmai din această cauză, ele sunt extrem de utile. Paradoxal, caracterul lor aproape „inofensiv” adaugă o piatră edificiului. Calitatea superioară a operei lui IuliuMarius Morariu, pe lângă calitățile sale literare evidente, rezidă în rigoarea extremă a operei sale de investigație și în amploarea concluziilor. Papa însuși, ar fi putut interveni într-o apărare pro domo oferind o prezentare mai avantajoasă pentru Gheorghiu. Nu șterge zonele gri, ia în considerare toate elementele pentru a oferi, dincolo de acest eveniment uitat al istoriei literare, o relatare suplimentară a unei perioade în care s-a dat, pe un fundal de controversă intelectuală, o luptă politică ale cărei ramificații s-au extins până la noi în urma schimbărilor. Orice autor interesat de un alt scriitor riscă să cadă într-o formă de hagiografie, purtat de revărsarea inițială de simpatie care l-a determinat să scrie. Cartea lui Iuliu-Marius Morariu evită strălucit această capcană. El nu încearcă să impună un nou adevăr care ar ajunge să fie exact opusul versiunii care a fost actuală până atunci, ci prin traversarea unor surse nepublicate, prin exhumarea documentelor și mărturiilor care au fost aruncate sau care nu au fost reținute, reușește o justă reechilibrare. Pe scurt, în ceea ce pare a fi fost, la început, o dispută personală, el știe să țină cont de ceea ce Graham Greene a numit factorul uman, ceea ce face ca eseul său să fie o lectură deosebit de captivantă. Cititorul simte uneori că participă la un proces de revizuire ale cărui concluzii nu par certe. După închiderea acestei cărți, suntem bucuroși să sperăm că, datorită contribuției lucrării lui Iuliu-Marius Morariu și inteligenței cu care a putut să-și desfășoare investigația, lucrarea lui Virgil Gheorghiu va putea fi redescoperită și apreciată la justa valoare. Poate atunci vom înțelege că Ora 25 este una dintre cărțile majore ale timpului nostru, că își are locul alături de 1984 a lui Orwell și Minunata lume nouă a lui Huxley și că este o versiune postbelică a Procesului lui Kafka. Poate că se va accepta și complexitatea unui context istoric general, precum și a acestei „aventuri” în special, prin renunțarea la certitudinile cu care au fost înconjurate. Iuliu-Marius Morariu este unul dintre acei cărturari care știu să facă din erudiția investigațiilor sale un text care se citește dintr-o răsuflare, în care ancheta este servită de o narațiune literară făcând apel la inteligența cititorului. (Thierry Gillybœuf)