În timp ce notez despre plecarea dintre cei vii a lui G. Naum, mintea începe să mi se învârtească și până la urmă se oprește, ca și roata norocului, într-un punct fix... la imaginea unei ghete. Da, eram la Piatra Neamț. Era în 1962. Şi acolo am dat peste un volum proaspăt editat a lui Gellu Naum, în care era și poezia Gheata. Împreună cu regizorul Cornel Todea ne-am amuzat citind-o și ulterior am și memorat-o. Încerc să readuc la suprafață, din cutele memoriei, ceva din ea: „Mă duc să-mi întâlnesc iubita/ și țin în mâna nu un buchet de flori, ci o gheată,/ o gheată nouă, de toată frumusețea” [...] Prin anul 1995 i-am făcut o vizită poetului—împreună cu regizorul Cornel Todea, care realiza un reportaj pentru TV—la casa sa de la Comana și, spre stupefacția lui și a celor prezenți, i-am adus în dar o gheată. — Cum e posibil să-ți fi amintit de asta? m-a întrebat Gellu Naum. E o poezie pe care am renegat-o de multă vreme, în plină epocă a realismului socialist, dar care, în ultimul timp, spre mirarea mea, mi-a produs mari satisfacții. Am primit în dar de atunci zeci de ghete, pe care le-am strâns într-o magazie și am intenția să fac o expoziție cu ele. Ni le-a arătat. Gheata pe care i-am adus-o, deși nu era nouă ca cea din poezie, era veche și scâlciată, aparținu-i tatălui meu, muncitor zidar, a fost pusă la loc de cinste lângă celelalte aduse cadou, adevărate ofrande pe tărâmul artei și al poeziei. Perechea ei nu mai exista, o rosese câinele nostru, Codiță, despre care, dacă aș avea puțin curaj, aș putea scrie un poem. Dar ideea că nu ar putea să rivalizeze cu Zdreanță al lui Arghezi sau cu motanul Arpagic al Anei Blandiana, îmi paralizează elanul. A fost pentru mine o zi când am întâlnit un mare poet. Mai întâlnisem și alți poeți (Sorescu, Tudor George, Nichita Stănescu, Pucă etc...), dar nu de dimensiunea enigmatică a lui Gellu Naum.