„Emilia Ivancu nu se confesează, nici nu dispare în spatele lumii create: ea este acolo, prea concretă ca să fie o iluzie, prea puțin reală ca să fie un personaj deosebit venit din afară, este o fantomă născută din lumea pe care a creat-o, prelungind-o, căci are aceeași substanță cu ea, restructurând, totuși, statutul ontologic al ființei: a fi pentru Emilia Ivancu înseamnă a fi în limbajul sau în limba poeziei. Poetica ei este o poetică a instituirii instanței enunțătoare, a eului verbalizat, ca unică modalitate de luare în stăpânire a realului. Cuvântul și/sau necuvântul în ipostaza sa materializată în voce este unicul obiect și referent al poeziei. Scopul poetizării, întreprins de autoarea respectivului volum, este acela de a accede la sentimente și de a le comunica. Sentimentul solicitat de poetica Emiliei Ivancu este o entitate abstractă, devenind un soi de topos generator, prin care se sugerează un traiect formal și existențial în același timp. Forma de existență a umanului, care reiese din lecția de poezie oferită de către Emilia Ivancu, este sentimentul, iar nu limbajul, care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor. Opțiunea estetică a autoarei volumului Șamanii și poeții subordonează forma în sine formei de expresie a sentimentului.” (Zdzisław HRYHOROWICZ)