Avem de-a face cu un roman în care esențială este atmosfera; penumbra, haloul tarkovskian sunt totul. Oamenii reali (tocmai acest cuvânt mi se pare a fi cel problematizat în poveste) trec în ficțiunea romanescă pentru a fi salvați. Ni se vorbește direct despre o „arcă a custodelui”. Fantasmele salvării impregnează epicul. Este cel mai trist dintre romanele Andreei Nanu. Greu de precizat de ce. Poate unde „viața memoriei” se substituie încet, încet vieții pur-și-simplu, ce-o fi aceea. Aceasta este practic expulzată. Poate unde se aude permanent melancolia sfâșietoare a fadoului? „Spune-mi că nu exiști, că nu ești decât un personaj dintr-o carte”, sună una dintre replici. Trecerea în carte înseamnă încercarea de a te scutura de această tristețe. „Uneori, exitul e fanta subțire dintre Lethe și Mnemosyne, printre care sufletul se poate strecura nestingherit, luându-și zborul spre lumină…” explică un psihiatru în roman. Și astfel sesizăm că romanul întreg joacă între aceste repere: moartea și neuitarea. Scriam mai sus despre romanul unei familii (asta este întreg ciclul) și înțelegem că este un roman despre înrădăcinare. Despre rădăcinile genetice și metafizice. Poate că memoria nici nu este posibilă în afara acestor legături de familie. Altfel, trezindu-ne din fascinație și privind nedumeriți de jur împrejurul cotidianului nostru ne vine a spune, asemeni unuia dintre personaje: „Aici nimic nu poate fi salvat!”.

Christian Crăciun