Ștefana Dicu debutează, curajos și promițător, cu un roman în care dragostea pare a intra mereu în formula nepotrivită. Tribulațiile erotice ale eroinei se condamnă la un circuit vicios definit prin slăbiciune, tentație, insatisfacție, experimentalism necontrolat, alimentat de stihia fricii de singură- tate, însă toate acestea sunt salvate, în plan literar, de inteligenta transformare a frivolității în laborator de autoanaliză, a cercului vicios erotic în ocazie de maturizare personală. Febra orientală este o poveste care produce impresia vie a plauzibilității, se citește cu sentimentul că asiști la scene de via- ță reală, convertind plăcerea lecturii în observație directă asupra unor caractere și situații concrete. Arta scheciului, cu care realizează câteva portrete expresive, în vecinătatea grotescului uneori, coerența narativă, ironia și zeflemisirea de sine sunt abil practicate, parcă din instinct mai mult decât din știință, anunțând o voce literară nouă, originală, care convinge prin autenticitate și lipsa laborioasă de orice emfază jonglată. (Vianu Mureșan)