Proza scurtă este despre oameni simpli, „făpturi neînsemnate”, fără însușiri. Proza amplă este despre „eroi” cu istorie. Personajele Stelei Iorga sunt pierdute în eșecuri erotice și existențiale, prinse în crizele cotidianului, în majoritate femei dincolo de vârsta balzaciană, care bovarizează inevitabil deasupra foii de ziar pe care răzuiesc morcovii și găsesc anunțul matrimonial răpitor. Totul scăldat într-o ironie uneori caustică, o răceală de chirurg în analizarea impasurilor existențiale. Personajele își trăiesc autentic ridicolul existenței mărunte. Nu pentru că ele ar fi în sine ridicole, ci pentru că existența are această dimensiune. Cehoviene, ele visează la alte spații și stări, pentru ca sfârșitul să le fie, de cele mai multe ori, la fel de banal ca și viața. Chiar moartea e privită în aceeași notă melancolic sarcastică, printr-o bruscă tăietură a finalului. O proză din chiar miezul existenței noastre din care cineva a furat sensul. Pe care nici punctul final al morții nu i-l mai redă.... (Cristian Crăciun)