„Dar ce crezi tu? Că o să facem în Cuba ceea ce aţi făcut voi cu Ceauşescu în România?”

Prietenei mele nu-i venea să creadă. Întrebarea rostită pe un ton agresiv venise ca din senin, fără să fie legată de nimic din ceea ce spusese ea înainte. Dar „ghidul” îşi  schimbase atitudinea şi tonul doar după ce îi văzuse paşaportul românesc.

Ea venise într-un tur organizat de Universitatea Harvard prin Cuba în cadrul unui program de MBA la care lua parte, doar la câţiva ani după ce se terminase „perioada specială”; vremuri de foamete şi suferinţă, de schimbări nedorite forţate de împrejurări şi un munte de nesiguranţă. De multe ori m-am gândit că execuţia soţilor Ceauşescu le-a dat frisoane pe şira spinării altor dictatori de prin lumea largă. Toţi au încercat să vândă acelaşi vis, dar pe care, în final, nu l-au putut oferi celor care au suferit în tăcere,  aşteptându-l mult mai mult decât era nevoie. Dar toţi au fost încăpăţânaţi şi nu au vrut să schimbe nimic pe parcurs. În vilele lor, în magazinele lor cu circuit închis, în casele lor de vacanţă, înconjuraţi de sicofanţi, totul era perfect; experimentul social avea mare succes, chiar dacă pe parcurs se mai izbeau de piedici. Sigur că din când în când oamenii mai mureau, dar nimic nu se putea face fără sacrificii; totdeauna sacrificiile altora, nu ale lor.