„Poemele de față tind mai degrabă către o compunere, generată de o veche intenție ori dorință, aceea de a scoate la iveală frumusețea intrinsecă a trăirilor, și nu numai atât, ce aparțin acestei etnii, fără să ascund în niciun fel partea de scriere biografică (legată de copilărie, petrecută împreună cu vecinii mei romi). Sunt conștient că etnia romă nu s-a bucurat de existența prea multor scrieri în literatura română și, îndrăznesc s-o spun, nici în cea universală. Mă refer, mai ales, la poezia afectivă, lirică, eliberată de balastul peiorativ. Am spus că este un fel de compunere, dar ceva mai pretențioasă, deoarece am vrut să răstorn întrucâtva alcătuirea obișnuită a scrierii, pornind cu poeme nonfigurative, spre finalul volumului revenind la concretețea limbajului (să nu risc anumite respingeri de facto). În alcătuirea textelor încerc să creez atmosfera proprie traiului în șatră, de acasă, dar și din lungile peregrinări ale caravanelor. Într-o parte din poeme se reflectă sentimentul de iubire, ce are conotații specifice, marcate în special de conviețuirea în această comunitate aproape închisă, de multe ori chiar săracă, dar și de frământările interioare, implacabile, ale dragostei. Continui într-un mod firesc abordând rusticul existenței nomade, având o presimțire care, din păcate, tinde să cuprindă efectiv realitatea atât la sate, pe drumuri, dar și în orașe ori metropole – pretutindeni. Mă refer la fenomenul pierderii treptate a vechilor obiceiuri și trăiri, cu frumusețea și parfumul lor. Este incontestabil că nimeni nu va putea interveni în mersul procesului de transformări rapide, generat de urbanizare (dispariția satelor înghițite de orașe, pribegia către alte țări, căsătoriile mixte etc.), rămânându-ne doar speranța că timpul va fi, cât de cât, de partea noastră. Această construcție literară o doresc sinceră, aducătoare de bine și dragoste. Mulțumesc maestrului Tudor Gheorghe pentru aprecierile făcute și, mai ales, pentru poemul dedicat (ce se înscrie fericit în ambianța lucrării), pe care îl așez în finalul acestor rânduri…” (GELU UNGUREANU)

-------------------------------

DUREREA ÎNȚELEGERII

Pașii înțeleptului sunt rari,

ca semințele încolțite-n ger.

Tăciuni rămași din descântec.

Să-i pui la loc în cenușă;

întețește-i, însuflețit fugar!

Nu anima prea mult

inima;

de înstrăinare vei avea parte,

iar împăcarea de sine

va suferi.

Cauți orbește lumina drumului

prin spatele oglinzii;

acolo e doar steaua amorțită

de mult

pe drumul – robilor!