CHRISTIAN CRĂCIUN

Fragment din Prefață

„DUMNEZEU ZÂMBEȘTE ȘI TACE”

Când l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul său. El a dispărut ca autor și s-a născut magul, creștin în declarații, nietzsche-an în formulări. Adică tăios, concis, liric și vehement în proclamarea credinței. Nu este un simplu alter ego, ci ceva mai mult. Și mai complicat. Leonard Oprea este deja la a șaptea carte în care face să răsune vocea straniului mistic și mag. Carte ex-centrică, precum precedentele, poematică și gnomică. Narcisiacă și încântată de splendoarea Creației. Comentariul se intimidează, astfel de texte sunt, în genere, rotunde și lipsite de asperitățile vieții, nu ai puncte de contact, „golurile” în care se introduce comentariul, mai mult sau mai puțin scorțos. Text sapiențial, cultivă din abundență paradoxul, rostirea oraculară, vocația premonitorie. Sunt reflecții care se scurg într-un torent, analiza lor nu îmbogățește neapărat cititorul, ci priveliștea de ansamblu. Urmărești un traseu al gândirii și cam asta este totul. Dumnezeu tace, spune la un moment dat autorul, și lucrul este o temă teologică esențială. În interioul acestei tăceri a creației răsună cuvintele noastre. Vorbesc oamenii în numele Său, ori magi, ca aici. Dumnezeu vorbește unor oameni, care vorbesc despre El celorlalți și care vorbesc întru Dumnezeu, prin slavă. Este o vorbire despre ceea ce nu se poate vorbi. De aici și poemul care prin structură este tăcere: haiku-ul, ca parte componentă, încheiere întru liniște, a fiecărui fragment din această carte. De fapt, nu este totdeauna ușor să discernem cu care dintre logosurile enumerate mai sus avem de-a face în text. Căci se poate vorbi despre Dumnezeu, cu Dumnezeu sau în Dumnezeu. Am impresia că visul lui Theophil (dar al cărui esoteric nu este?) este atingerea ultimului dintre aceste stadii ale dialogului: cel imnic, laudativ. Autorul alternează, visează, vizează, intenționează schimbarea vocilor. Ascultă și proclamă. Gesturi greu de conciliat simultan. Are știința de a se lăsa dus de text unde vrea textul. Maximă libertate! Reverențioasă. Scriitorul este pe alocuri mai mult un moralist decât un teolog. Și nu e rău… Iar fragmentarismul mărește tensiunea ideii. Este un text de mărturisire frenetică, abilitatea autorului constă în a se lăsa purtat de cuvinte, în voia șuvoiului, cu credința că el îl va duce direct la țintă. Structura unui fragment este bine sugerată de un exemplu precum: „DILEMĂ sau POSTULAT? Despre om și faptele sale – așa apare – de mii de ani nu avem decît astfel: Rău; mai puțin rău; cel mai rău… și de ne-imaginat rău. La un moment dat, fără ezitare, dar cred eu și tăios, Iisus ne lămurește: «Pentru ce mă numești bun? Nimeni nu este bun, decît Unul singur Dumnezeu».” După care urmează un haiku: „trei mierle – în zori…/se bălăcesc în pîrîu…/un fulg, doi – ninge…”. Comentariul citatului scripturistic este construit fie la modul poematic, fie la modul catehetic. Autorul se instituie în postura de învățător care are de transmis ceva, pornind de la cuvântul primordial. „SPLENDOAREA LUI MESSIAH…… Iisus este revelată cînd om murind pe cruce El Dumnezeu se roagă lui Dumnezeu: «Tată, iartă-i, că nu știu ce fac! »”. Tonul profetic presupune funcția de mediator. Nu este dogmatic, doar persuasiv. În aceasta constă caracterul „literar” al opului de față. Inclasabil după rigorile teoriilor ad litteram. Magul este cel care aduce daruri. Daruri simple, tocmai în asta constă valoarea lor. De aici – metafizica simplității. Și caracterul imnic, liric al fragmentelor.