„Intuiția epică a autoarei, Adriana Ungureanu, stă în a nu face un roman de reconstituire arheologică directă, ci unul prin joc de oglinzi. Vedem o Iulie reflectată, multiplicată... prin alter-egoul (și aici expresia trebuie luată în sensul cel mai propriu, deloc metaforic) său, personajul principal propriu-zis al romanului: Rebeca, naratorul, la început, abia o adolescentă, studentă în primul an, care, într-o zi de vară, ajunge într-un loc care deține o încărcătură stranie și începe un nesfârșit șir de „coincidențe” (sincronicități le-ar fi spus după câteva decenii Jung) care o apropie pe tânăra din zilele noastre de Iulia, al cărui spirit se convinge că-l întrupează. Soluția narativă este incitantă, pentru a ocoli o facilă apropiere livrescă, o simplă reconstituire istorică. Ci urmărind o identificare existențială, care se suprapune în fapt cu biografia naratoarei. Avem, în acest fel, cel puțin două niveluri ale construcției narative: unul să-i spunem ficțional, menit să ilustreze prezența postumă a Iuliei, prin avatarul ei de azi și altul pur documentar... Celălalt palier al narațiunii, cel petrecut în zilele noastre, cuprinde căutarea, mersul literalmente pe urmele tinerei... Avem de-a face acum cu un roman documentar atent construit, care se îmbină natural cu cel fantast... se citește cu interes și satisfacția de a intra pe un tărâm care, fie de-l acceptăm rațional sau nu, ne intrigă și ne stârnește curiozitatea. La urma urmei, probabil că pentru noi, astăzi, literatura rămâne singura cale de acces la acest alt plan al existenței. Este miza căutării Rebecăi pe urmele Iuliei... .” Christian Crăciun