„Consider inutil să atrag atenția asupra episoadelor care reflectă un adevăr istoric (relativ și el) și asupra celor care sunt rodul ficțiunii. Cartea trebuie citită ca un roman (poate chiar mai puțin istoric decât altele clasice și valoroase aparținând patrimoniului literar universal). O recomandare: cititorul poate găsi veridicitate faptică în fragmentele descriptive și multă, multă ficțiune în cele dialogate. Dacă ține cu orice preț să verifice acuratețea datelor (cu care, recunosc, m-am jucat exagerat uneori), lucrările autorilor citați mai sus îi stau la dispoziție. Acestea fiind zise, nu-mi rămâne decât să-l rog pe stimatul cititor să mă ierte dacă l-am plictisit... așa cum procedau personajele teatrului spaniol al Secolului de Aur, la sfârșitul vreunei comedii de capă și spadă.”

Autorul

„Poetul nu așteptă să i se spună de două ori ce avea de făcut. Își luă părintele de braț și părăsiră amândoi casa lui Metellus, lăsându-l pe propretor îngrijirilor medicului său personal. Gaius Valerius nu dorise nimănui moartea... până în acea zi. Avertismentele lui Septimius îl speriară însă într- o asemenea măsură, încât se lăsă cuprins de simțăminte cu totul străine firii sale sensibile. Pentru prima dată își dori ca slujitorul zeului tămăduitor Esculap să greșească rețeta, sau... mai mult... să-și recunoască neputința.”

fragment