„Nu-i plăcea cum respiră și atunci stinse lumina și se așeză lungită lângă el ca să-i audă respirația, să-l simtă că e viu. Își puse o mână pe pieptul lui încercând să-i prindă ritmul inimii și stătu lângă el nemișcată, doar să fie acolo când el va avea nevoie de ea. Adormi greu și se trezi în bolboroseala lui, ascultă atentă să prindă silabele și atunci desluși cuvântul care i se rostogolea difuz de pe buze, era «tată», asta auzi ea, cuvântul era «tată». Tresări ușor, tulburată, cu mintea plecată aiurea, într-un timp confuz, dându-și vag seama că ea nu mai pronunțase de mult acest cuvânt, nici măcar nu se mai gândise la el, trecutul era la fel de mort cum fusese și până atunci, și ea coborî până în adâncul minții ei amorțite, plate, dar răspunsul nu era acolo. Întunericul din cameră se mai estompase, se obișnuise cu el, deja vedea prin el. Bărbatul întorsese capul spre ea și o privea. Sau era ceea ce credea ea că ar fi o privire. Îi simțea ochii, deși nu era chiar sigură dacă o fixau pe ea sau vreun punct din perete. Dar ochii aceia trăiau, sau începuseră să trăiască. Și atunci simți cum mâna lui o caută pe a ei. Adormiră curând ținându-și degetele împletite.” (fragment)