Reușind să transforme în realitate cele mai ascunse plăsmuiri ale imaginației, să se împotrivească imboldului firesc ce-l mână unul către altul, până în clipa în care scrisorile, pline de iubire, deschid ușa secretă a inimii – o permanentă tentație, o furtună de emoții periculoase, o procesiune de chipuri, încordate iluzii... povestea ei, mai mult decât omenească, a lui, mai mult decât rațională sau poate mai puțin... din vreme în vreme, ca o vară nedreptățită, mereu în așteptare în întuneric și tăceri. Pentru cititor, greu de îndurat suspansul printre florile de cireș, amintiri care plutesc încă în orașul interzis, acolo unde revin ploile cu soare, recorduri, și ele în defilare, sub pașii care împung rădăcinile eliberate de ură, invidie, răzbunare..., rădăcinile tulburate de foșnetul pașilor Edinei (și ei interziși) în Timpul florilor de mac, fără promisiuni, doar pe lângă iubire, și când spre ea se-aruncă, fără răspuns, pentru prima oară, acel strigăt deznădăjduit, într-un joc neînțeles, veșnic treaz, cu amurguri triste, va exista mereu Philippe, o blândețe așezată peste nopți de rugi, de doruri zbuciumate, de lacrimi care au implorat tăcerea să vorbească viselor schilodite de atâta „interzis“... un Philippe năruit sub lințoliul de frunze, de liniști, ca un dangăt de clopot, ecouri... un Philippe prin câmpurile cu maci, iar Edina, plutind în derivă, mereu la banca de la fereastra altui timp, Edina sub salcie, ascultând o altă poveste de fantezie și imaginație, o altă „privire“ care s-o întoarcă la „căldura amintirilor reînsuflețite“, o altă bucurie, un alt vis – vis de margarete – într-un sublim poetic la hotarul nesfârșit al iubirii, un vis cu aripi spre sărutul din infinit „cu dor de roșu și cu verdele ce-i dă răgaz, cu țipete de metale obosite, învinse de rugină“, sărutul altui veac, „melancolia adolescenței, melancolie pe care adesea o purtăm cu noi toată viața... (Ileana Vulpescu)