• „Fără a lua cu asalt revistele, fără a se insinua într-o lume gălăgioasă și vanitoasă (precum cea scriitoricească), fără a pune în mișcare strategii de autopromovare într-o cultură, vai, publicitară și fără a momi critici care să-i slavoslovească textele (fie și într-un discurs prefațial), autoarea din Slobozia se anunță ca o apariție demnă de tot interesul.” (Adrian Dinu Rachieru)

„Marele Oraș. Acolo te pierzi. Ești mic. Sau, mai bine zis, îți dai seama de neînsemnătatea pe care o ai în general. Orașele mici creează iluzia unei importanțe oarecare, pe care, de cele mai multe ori, ți-o atribui singur. Dar asta nu înseamnă că marile orașe te învață lecția smereniei. Dimpotrivă! Poate pe cea a alienării. Doar satul îți dă sentimentul real al apartenenței la ceva. De-aceea, cei care s-au născut la sat, îl poartă în suflet prin indiferent ce mari citadele și-ar plimba pașii. Și totuși începuse să iubească Marele Oraș. Acolo era el. Erau împreună. Îi plăcea să privească farurile în noapte, de sus, de la fereastra restaurantului. În dreapta, orașul cu viermuiala lui agitată. În stânga, flăcările unui cămin, care amintea de liniștea unui altfel de cămin. O liniște râvnită. În față, el. Cu o imagine totdeauna impecabilă, nepermis de frumos pentru un bărbat. Uneori, de-o răceală neînțeleasă. Ea – mică, în umbră, respirând aproape cu teamă. Nedorindu-și nimic, înafară de a-și dărui iubirea. Și de a simți iubirea lui. Cerem atât de puțin! Puținul acela ni se oferă uneori. În porții mici sau mai mari. Ni se flutură pe la nas, ne înalță. Apoi, după ce ne-am ridicat suficient, mâna aceea care ne-a urcat, ne dă drumul. De sus, de tare sus. Și totul se zdruncină.” (fragment)