Pași- o lectură excelentă

Nu am mai citit, poate de câțiva ani, o carte de beletristică/ficțiune… Gusturile mele literare s-au...alterat odată cu vârsta, schimbarea opticii asupra vieții și a priorităților, a altor arii de interes.
Dar viața nu ține uneori cont de gusturile tale și vrea să te convingă că poate nu ai dreptate! Așa mi-a făcut mie! Mi-a pus în mână o carte nouă și m-a privit drept în față cu sprâncenele ridicate! Ce? Ce vrei să fac cu asta? Citește! Pași, și? Mai departe! Em Sava și Axel. Altceva? Deschide-o! Nu vezi cât sunt de ocupat? Cu ce? Cu... viața! Mie îmi spui?!?
Așadar, după câteva zile de ezitare, muncă, alte corvezi, mă întind pe canapea, pun televizorul pe un canal YouTube cu muzică de relaxare/meditație și fac primul pas! Întâi la ultima pagină să văd câte sunt în total și câte capitole… 60, scurte...și doar două titluri, alternând: Nicole, Alex, Nicole, Alex, Nico... sună ca un vers și un ritm mistic pe fondul muzicii din fundal.
Cuvânt înainte Nicole, cuvânt înainte Alex...totul sună ca o poezie și AICI...mă simt ca acasă. Nicole...Alex… cuvânt după cuvânt, pagină după pagină, respirație după respirație, lacrimă după lacrimă...aproape durere, dar e fizică! Există, nu e o himeră provocată de actul cititului. Am uitat să mănânc... diabetul, rușinos de felul lui, se retrăgea încet, cu numere mici...gelos poate, dar spunându-și: ai să mă cauți tu! Și l-am căutat. Repede și frugal să mă pot reîntoarce la poezia Pașilor. Fiindcă este poezie…de viață. Și tot ce implica asta: suflet, cântec, lacrimă, început și sfârșit, zâmbet și adâncă disperare… noaptea e zi, zilele iad, soarele arde gândul ascuns, norii aduc ușurare dar și lacrimi mari și grele ca toate păcatele lumii.
Toate cele citite mă duc cu gândul la scumpul și iubitul sufletului meu Leonard Cohen…"there is a crack in everything, that's how the light gets in"..."I stepped into an avalanche, it covered up my soul"
Zâmbesc și plâng cu fiecare pagină, mă întreb de ce? De ce trebuie să se întâmple așa? Acum? Alex are dreptate: Life is a bitch! Aș adăuga: Karma is a bitch. Și devin furios pe mine pentru că mă surprind simțind așa, că am căzut în cursa...ah, nu! Acum devin furios pe Em și Axel...dar o furie frumoasă, pe care nu o pot opri, pe care o doresc să nu se termine. Termine? Intru în panică! Mai sunt câteva capitole! Nu! Iau o pauză! Încerc să lungesc povestea, să văd dacă în câteva zile de pauză voi simți la fel. Greu...cartea îmi cheamă pașii de fiecare dată când trec pe lângă. Nu! Mi-am promis trei zile de pauză.
DUPĂ
TREI
ZILE
Huuuh
(Câți iubitori de Pink Floyd avem aici? The Wall? Part 1? Țineți minte acea respirație adâncă, de ușurare de la începutul cântecului 5, Mother? Așa am simțit eu!)
O zi proastă începe ...cam cu o săptămână înainte! nu știu cine a zis asta, dar mi-o însușesc. Deschid cartea pe fundalul unei migrene începute acum câteva zile cu două episoade de aură (cei ce nu înțeleg sunt fericiți!).
Muzică în surdină, cât mai puțină lumină, stomacul protestează nervos la toate astea: știi ce trebuie sa faci când ne e rău! Nu ASTA!
Încep să pășesc...durerea de cap se transformă ușor într-o amețeală plăcută, lectura continuă cu aceeași stare sufletească ca acum trei zile. Intuiția inițială îmi este confirmată de firul narativ, dar sorb cuvânt după cuvânt, așa cum un camion de treizeci de tone înghite kilometru după kilometru!
La un moment dat degetele care țin partea necitită a cărții se apropie necruțător de mult unul de celălalt...hm, nu! Piua! The night is young! De fapt e zi...prea zi pentru puținele pagini rămase! Ce bine! Mi-a venit bill-ul la telefon, hai să-l plătesc! Mai dau dau o tură prin media...dar totul se întoarce: durerea de cap, sensibilitatea la lumină, nervii din stomac… Pun pe degete unu cu unu: cu Pași mi-e bine, fără...not so much! Domniile voastre ce ar face? Reîncepem tratamentul.
…
"Pentru ea, nimic, niciodată, nu e prea mult."
Știți cum se spune că o durere nouă o anulează pe cea veche? De data asta cea veche o anulează pe cea nouă… Mă bucur că migrena persistă și nu simt durerea Pașilor… Poveste de viață cu mușcături de realitate, ne recunoaștem unul câte unul, de o parte sau de alta...sau în amândouă, simultan. Mulțumesc Em/Ela! Mulțumesc Axel/Radu! Poate unii cer o continuare. Poate va fi Pași 2...poate. Dar ce e sigur e că...Em, Axel...you just dropped the mic!