Lucrarea lui Corneliu Mircea reprezintă strădania de a elabora, la un înalt nivel speculativ, un sistem al gândirii Ființei, încercând să propună, într-un mod nou și original, relația dintre logos, Ființă și Neant – cum prea bine se știe, o problemă a filosofiei perennis, de la gândirea greacă și până în prezent. În contextul situației actuale a metafizicii și ontologiei, efortul acesta nu este nicidecum o îndrăzneală minoră, atunci când ultima încercare de a gândi sistematic problematica aceasta îi aparține lui Hegel, cu toate consecințele ce decurg de aici pentru istoria filosofiei. Implicarea realității pe care o presupun așa-numitele „științe pozitive” deschide un orizont nou, la fel ca și încercarea lui Mircea de a gândi Ființa ca Prezență și revelare a logos-ului în alt mod decât a fost gândit acesta de idealismul german, ori cum ne-a fost dat de întemeierea greacă a ontologiei. Se poate spune, în general, că tocmai punerea experienței concrete în legătură cu dezvoltarea speculativă a conceptualizării constituie una dintre forțele fundamentale ale gândirii lui Mircea. Deschiderea ontonomă, schițată deja în capitolul introductiv, reprezintă, fără îndoială, o cale de acces originală spre problema Ființei. Autorul și-a cucerit, fără putință de tăgadă, propria poziție și prin disputa cu fenomenologia și cu gândirea heideggeriană a Ființei. Forța speculativă a gândirii sale este remarcabilă. În ciuda înaltului nivel abstractiv, intenția și realizarea metodică a lucrării sunt clare. Pe lângă importanța încercării sale de înnoire a ontologiei – supusă, astăzi, dezbaterii analitico-lingvistice și semantice ori deconstructivismului – întrezăresc în primul rând faptul că, spre deosebire de totalitatea încercărilor, adesea doar dibuitoare, ale filosofiei postmarxiste, a fost reluată o tradiție care se știe îndatorată marelui spirit al filosofiei occidentale.

Peter Kampits, profesor la Institutul de Filosofie al Universității din Viena