(fragment)

Neamul Amzăreștilor era unul vechi, bine cunoscut în partea de sud a județului Argeș, unde, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, deținea moșiile dintre Bradu Mare și Cerșani (foste Budișteanu), precum și pe cea de la Gliganu. Cerșaniul era o străveche localitate; o cruce amplasată târziu, în 1971, atestă existența localității încă din 1520, dar cu siguranță că, aflată pe calea ce lega Ardealul de Dunăre, ea data de mult mai mult timp. Căci „Cerșanii sau Cerșanele, cum se spunea mai demult, au fost decenii întregi, înainte și după 1800, centru pentru schimbul de mărfuri între Ardeal și «baltă», adică părțile Dunării“.

Amzăr și Amzărescu erau unul și același neam. Înainte ca starea civilă să treacă în seama primăriei, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, nașterile, căsătoriile și morțile erau înregistrate în registrele de stare civilă parohială. Copilul primea un nume de botez și era înregistrat drept fiul lui… Astfel, fiul lui Ion era Ionescu, fiul lui Popa era Popescu etc. Aidoma, fiul lui Amzăr era Amzărescu. Mai multe acte din arhiva lui Dumitru Amzăr sunt emise pe numele de Amzărescu. De pildă, diploma de bacalaureat este emisă pe numele „Amzărescu“, care este tăiat și adăugat deasupra „Amzăr“; iar semnătura elevului însuși este D. C. Amzărescu. Un certificat de identitate, emis de Primăria Comunei Cerșani la 21 octombrie 1926 (probabil, la înscrierea la Universitate, unde a prezentat diploma cu numele Amzărescu), prin care se atestă că cei ce foloseau numele de Amzăr sau de Amzărescu erau una și aceeași persoană, arată că situația nu mai putea dura: Dumitru va semna întotdeauna de aici înainte Amzăr și toate documentele lui sunt emise pe acest nume.