Volumul Între sistolă și epistolă poate fi citit în mai multe chei. În primul rând îl descifrăm ca pe un manifest pentru prietenie. Într-o altă interpretare, volumul Denisei Crăciun este o alchimie existenţială și un dar totodată, făcut prin confesiune celor cărora li se adresează, prin iniţierea lor în trăirea adâncă, autentică. Este o mărturisire a enigmei mântuirii prin frumos a omului, o descriere a miezului vieţuirii, o scoatere din ascundere, ceea ce, într-un mod inspirat, spunea și Dumitru Velea în prefaţa volumului, „prin adâncirea de sens, titlul (cărţii – n.n.) desemnează existenţa a ceva situat între misterul vieţii și Cuvântul purtător de fiinţă, aparent mai clar, între suflet și fiinţă”. În „zile neîngăduite”, poeta vrea „să zămislească cuvinte” și să surpe „zidul ridicat de minte / spre nori...” Ca o ofrandă adusă „stăpânei ocrotitoare”, „cu pietrele vii ale cuvintelor templu îți zidesc / ție iubitoare de toamne ceea ce-mi șezi / pe tronul oaselor prin ochii tăi văd lumea / în ghioacea somnului drumețind / oameni și dobitoace” (Rugăciunea zilelor neîngăduite). Descrierile sunt fotografice: „limba focului se aprinde iar fumul duce cu el miros de vorbe coapte / prin ungherele casei iarba prinde culoarea vidului / înfășurat în draperia grea de praf / particulă de lumină prăbușită într-o undă de reamintire” (Cea de-a opta taină), iar întoarcerea la copilărie este, cum altfel?, fabuloasă: „brazii/ nu mai cârtesc și nici nu mai părăsesc pădurea / o mână a bunicii toarce făgaș apelor / iar cealaltă mătură cenușa stelelor căzute în vatră / în somn câinele mârâie latră la un zid care / din când în când tresaltă” (Peisaj de la margine)…

Ion Munteanu