Dacă poezia se poate lipi de obrazul inimii, versurile lui Dumitru Viorel Neagu îl pot întoarce pe cititor la frăgezimea bucuriei, învățându-l cu strigătul iubirii îndurerate și chiuitul vieții răsturnat peste moarte. Cuvântul său brumă, cuvântul său piatră, cuvântul său sărut pentru Frumusețe, cuvântul său secure („Scriu și tai din mine cuvinte”) înalță o poezie a dragostei care se amestecă mereu cu îngerii și cu zeii, amintindu-ne că sufletul tuturor se răsucește pentru ceea ce întrece „clipa” sfărâmată a vieții. Suntem cu toții făcuți din strigăt de durere și de dor, iar poezia aceasta, croită pentru o iubită a cărei frunte trebuie să fie lipită de Cer („Cuvintele mele/ Le-ai auzi/ Ca pe-un murmur/ În sânul tău”) și-a cărei ființă e destrupată și dezvelită sub ochii tuturor zeilor, ne poate reaminti tuturor că n-am avut niciodată mai mult decât cuvântul rugă, pe care l-am așezat, înainte de toate, peste mormântul care s-a săpat odată cu nașterea. Dumitru Viorel Neagu face din vers primăvară, descătușează plânsul și-l așază pe frunte, cutreieră lumea ,,imaginilor” desculț, își încântă durerea cu dăruirea fără rest, lăsându-și scrisul în mâinile oricui va reuși, fără sfială, cu obrazul ars de lacrimă, să ferească Frumusețea și să nu o lase nici sub secera ,,zilei de mâine”, nici sub ,,pumnul” zdrențuit al tăcerii, umblând în sine ca într-un suflet de copil care iubește, iubește, iubește și așteaptă ca iubirea (implicit poezia) să-i mai pună un rând de coaste, un strat de carne, un strat de piele, ca și cum ai putea trăi visând, scos în afara vieții și a morții, uitat pentru totdeauna în iubire. „ [...] din putregaiul meu/ Cresc păsări cu petale”, spune poetul, iar cel care-l citește poate învăța să zboare și inima să-i fie firimituri de pâine. Și poate că, la sfârșit, suntem cu toții... ,,păsări cu petale”, nu trebuie să ne înălțăm, nici să ajungem undeva, dacă putem „mânca” poezie și iubire.

Simona Poclid