Leonard Oprea nu este un scriitor, este un personaj. Leo a fost mai întîi o apariție, cu prezența lui de „american” pitoresc și impozant, cu trabucul și pălăria lui de New Orleans, cu cărțoaiele lui groase și, pentru început, răsfoite în grabă și de atunci impresionante… nu-i trebuia mai mult să mă intimideze. Nu mai știu cînd – bineînțeles – el a venit spre mine, cu un firesc ce mi-a luat cu mîna retractilitatea patologică.

Leo e un copil mare, biografia lui, epică ea însăși, nu i-a anulat deloc frăgezimea sufletească și sunt sigur că asta ne-a apropiat pînă la „frăția” sufletească de acum. Am realizat mai tîrziu că literatura sa complicată și apoftegmică nu vine numai dintr-un fond de înțelepciune milenară distilat de experiențe personale limită, ci și din această candoare infantilă a omului.

Păstrarea ei e un miracol. Mi-a povestit că, într-un moment dificil, al vieții vorbea cu păsările. Și îl cred. Ne înțelegem de multe ori fără cuvinte pentru că iubim cuvintele. Și Cuvîntul. Ca să-i aplic vorba lui Claudel despre un poet genial și copil, Leo este și el un mystique a l’etat sauvage.

Literatura lui este impregnată de frisonul comunicării cu absolutul și despre absolut. Este un om pe care urâciunile istoriei nu l-au acrit, ci l-au frăgezit întru căutare. Ne-am găsit pentru că pesemne pe amândoi ne-a căutat Cel ce găsește adevărul, pentru că este adevărul și lumina. Spaimă și cutremurare au ivit scrisul lui Leonard. Prin el, istoria se purifică de scorii întru speranță. (Christian Crăciun)