Magda Marin este o prozatoare care îmbină într-un mod aparte rafinamentul trăirii cu forța încorporării sale epice. Romanele sale sunt despre misterul legăturilor dintre oameni. Aici între cele două surori vitrege, foarte diferite ca fire, dar legate de o dragoste aparte, splendid analizată. Tragicul este prins în simbolul petei care deformează fața lui Iris, face din ea un exclus, salvată fiind doar de dragostea Soniei, sora mai mare, și a lui Cristian, bărbatul poate fatal, în sensul etimologic. Nu știu în literatura noastră recentă mulți prozatori mai sensibili la tema singurătății atroce ca Magda Marin. Se simte cum ea izbucnește din rărunchi, din gesturile cele mai banale, fără retorică exclamativă, doar cu o încărcătură a observației care devine pur și simplu apăsătoare, dintr-o lentoare hipnotică a mișcării epice și finețea analizei. Este și un roman al romanului, pentru că Scriitorul dialoghează cu personajul în secvențe aparte, ca o încercare de a-l exorciza. Blestemul oricărui scriitor pentru care „romanul” este o pată cu care trebuie să umble. Singulară, „aleasă” prin destin ereditar, izolată (relația cu părinții iarăși surprinsă cu o pătrundere deo - sebită), Iris este „pata” de care un creator nu poate scăpa, trebuie să iasă în lume cu ea. Un roman splendid, care reabilitează finețea complexității sufletești și ritmul lent al prozei analitice. (Christian Crăciun)