„Igor Isac e ceea ce se cheamă îndeobşte un neîmplinit, criteriul acestui verdict fiind curat subiectiv, fără nicio legătură cu un etalon menit a măsura succesul după repere exterioare. Sunt oameni ce se simt în chip fatidic neîmpliniţi, sub apăsarea unei voci interioare. Igor Isac nu-şi găseşte rostul, având sentimentul acut al rătăcirii în viaţă. Pentru un basarabean, starea aceasta nu are darul de a uimi, căci basarabenii, ființe cu vocația suferinței, trăiesc cu convingerea perpetuă că sunt în naufragiu viager. Câți basarabeni am cunoscut, bărbați sau femei, la toți am întâlnit acelaşi sindrom: o înstrăinare cronică față de locul în care nimeriseră, cu certitudinea dureroasă că sunt într-o derivă drastică, dar o derivă căreia nu-i puteau pune capăt decât într-un singur fel: întorcându-se în amărâta lor de Basarabie. Că se află în România sau în Germania, în București sau la Tübingen, în Oravița sau la Londra , basarabenii suferă că nu au unde să se întoarcă. Basarabenii secretă suferință în chip cronic, precum o glandă a durerii ce le împrumută un aer patetic, de ființe contorsionate și sincere. Am văzut mereu în ei opusul duplicității bucureștene, acele măști de prudență cinică având rostul de a le ascunde gândurile. Cu Igor Isac nu trebuie să-ți ascunzi gândurile și nici nu trebuie să îmbraci haine de ipocrizie socială. Artistul e direct, spontan și fără calcule șirete.” (Sorin Lavric)