„Maria Nicolai este un poet obscur. Nu hermetic, ci obscur. Adică nepreocupată de a da un sens totalizator poemului. Realitatea pare a se destrăma pentru ea în fâșii, ațe, scame pe care le recombină în joacă, să vadă ce iese. Apoi se miră. Este un poet prin excelență ludic și discursiv. Vreau să spun că nu își construiește poemele, ci pornește de la imagini. Lumea ei este o lume de imagini țâșnite dintr-o capacitate perceptivă remarcabilă. Înșiră apoi aceste imagini după o minimală lege a coerenței și își pune de gât aceste mărgele de cuvinte. Principiul de compoziție este – simultan – unul al contiguității (metaforele se atrag aleatoriu una pe alta) și unul al surprizei (legătura lor cu ideea centrală nu este ușor sesizabilă, de aici obscurizarea voită). Este o poezie care pornește de la o impresie, fie de natură senzorială, fie lingvistică (o asociere după sonoritatea cuvintelor care trezește impresia, de altfel legăturile neașteptate între senzații sau cuvinte, asocierea dezvăluitoare sunt scânteia care aprinde această poezie).” Christian Crăciun